Medicamentele cu efect hipertensiv au fost discutate şi clasificate pe baza mecanismelor fiziologice care asigură tensiunea arterială (TA) normală. Majoritatea datelor se referă la medicamentele care acţionează asupra sistemului nervos central şi vegetativ, cu rol determinant în reglarea TA. În cadrul sistemului simpato-adrenergic, dintre simpatomimeticele directe se discută mai întâi catecolaminele, apoi celelalte substanţe cu acţiune directă predominant alfa-, respectiv alfa- şi beta-stimulatoare, iar în fine simpatomimeticele indirecte (amfetaminele, tiramina, ephedrina etc.). Se pune un accent deosebit asupra derivaţilor amfetaminici cu efect anorexigen şi hipercatabolizant, utilizaţi în diferite ţări pentru favorizarea curelor de slăbire, dar se atrage atenţia şi asupra pericolelor utilizării acestora. Se discută detaliat antidepresivele care, chiar dacă în sine provoacă rareori hipertensiune arterială, prin numeroasele lor interacţiuni duc frecvent la complicaţii hipertensive grave ce trebuie evitate. Consecinţele cele mai serioase ale acestor interacţiuni nefaste se manifestă prin sindromul serotoninic, discutat pe larg, dar cunoscut deocamdată mai puţin în rândul clinicienilor în contextul menţionat. Sunt trecute apoi în revistă, cu lux de amănunte, combinaţiile medicamentoase contraindicate; în fine se rezumă principalele incompatibilităţi terapeutice ale medicamentelor care influenţează mecanismele monoaminergice centrale. Prin discutarea cocainei şi cafeinei se încheie lucrarea. Tematica această se va continua într-un studiu viitor, referitor la medicamentele care provoacă hipertensiune acţionând asupra mecanismelor de reglare hormonală a TA şi prin mecanisme renale.
Cuvinte cheie: simpatomimetice directe şi indirecte, derivaţi amfetaminici, interacţiunile antidepresivelor, sindromul serotoninic