Levodopa reprezintă încă standardul de aur și cel mai eficace medicament utilizat în terapia bolii Parkinson. Limitările majore ale terapiei de substituție sunt date de complicațiile motorii și non motorii. Asocierea de inhibitorii ai enzimelor implicate în metabolismul dopaminergic (decarboxilaza periferică respectiv COMT) și produsele retard ameliorează numai parțial dezavantajele farmacocinetice și farmacodinamice ale levodopei. Ultimul deceniu a adus schimbări semnificative în strategia terapeutică din boala Parkinson, mai în cea ce privește inițierea tratamentului de substituție dopaminergică. Utilizând ca terapie iniţială agoniştii dopaminergici putem întârzia apariția complicațiilor motorii, însă aceștia sunt mai puțin eficace în comparație cu levodopa. Scopul lucrării a fost studierea particularităților legate de introducerii tratamentului de substituţie dopaminergică în boala Parkinson la pacienţii clinicilor de neurologie din Tîrgu Mureş în perioada 2003–2014. Am luat în considerare repartiția pe grupe de vârstă, administrarea diferitelor produse de levodopa și vârsta medie în momentul introducerii terapiei, cu deosebită atenție la cazurile cu debut înainte de 65 de ani. Tratamentul a fost introdus la 75% dintre pacienți în momentul diagnosticului, la 24% tratamentul a fost întârziat. Rezultatele noastre evidențiază faptul că levodopa rămâne în continuare prima opțiune terapeutică în tratamentul bolii Parkinson, chiar și în multe cazuri cu debut precoce. Ar fi de dorit, în condițiile unei individualizări stricte a tratamentului, întârziere introducerii terapiei de substituție, mai ales la pacienții mai tineri de 65 de ani.
Cuvinte cheie: boala Parkinson, substituție dopaminergică, terapie.